Long story short, în ultimele două luni am lăsat beletristica la o parte pentru cărţile din zona dezvoltării personale care de multe ori cred că ar putea ţine locul unui prieten sau al unui psihoterapeut. Chiar dacă nu ai cum să te confesezi unei cărţi, poţi găsi acolo răspunsurile la multe întrebări pe care altfel nu ţi le-ai putea explica. Dacă acum câţiva ani nici nu mă atingeam de raftul ăsta când ajungeam în librării, astăzi am o listă întreagă de recomandări, mare parte din ele de la foştii mei colegi de la Spada, sau de la Pyuric {btw, vă recomand să vă abonaţi la newsletter-ului ei}.

Acestea fiind zise, o să încep cu Mark Manson şi „Arta subtilă a nepăsării”. Iniţial, i-am descoperit blogul unde scrie foarte direct şi sincer despre relaţii, dezvoltare personală, „arta fericirii”, sau obiceiuri mai mult sau mai puţin sănătoase. Aşa am ajuns să citesc The Subtle Art of Not Giving a F*ck şi să-mi dau seama (mai mult decât o făceam deja) că mare parte din timpul meu mi-l „dedic” despicării firului în patru pentru orice lucru mărunt care mi se întâmplă, că îmi pasă prea mult despre ce cred ceilalţi despre mine, că nu am puterea de a trece mai departe decât după câteva luni bune de întrebări retorice cu care mă trezesc şi mă culc în fiecare zi, şi că am această dorinţa, de multe ori involuntară, de a mulţumi pe toată lumea. Nu este o carte în care teoriile din psihologie să-ţi dea bătăi de cap, ci o lectură lejeră cu multe experienţe, bune şi rele, din care avem (cred eu) ce învăţa.

Din carta lui Brené Brown – Curajul de a fi vulnerabil – mi-am luat multe chestii legate de felul în care bărbaţii şi femeile percep şi trăiesc diferit vulnerabilitatea, şi cred că dacă am fi mai atenţi la emoţiile celorlalţi, nu doar la ale noastre, am comunica mai puţin violent unii faţă de alţii. Volumul are la bază foarte multe studii pe care autoarea le-a desfăşurat de-a lungul timpului, prin urmare orice afirmaţie de acolo este foarte bine documentată.

The School of Life este o colecţie de cărţi care abordează diferite probleme din viaţa contemporană – relaţiile romantice, cariera, banii, singurătatea, schimbările etc. – cu scopul de a-ţi dezvolta inteligenţa emoţională. Fiecare volum are în jur de 140 de pagini, iar autorii sunt de cele mai multe ori psihologi, sociologi, dar şi experţi în diferite domenii. Eu am citit Cum să facem faţă obstacolelor (Christopher Hamilton) şi Cum să-ţi dezvolţi sănătatea emoţională (Oliver James) pe care le-am luat de la Cărtureşti. Prima dintre ele ne învaţă cum să percepem dificultăţile ca pe ceva firesc în viaţa noastră, folosindu-se de exemple din arii ca familia, iubirea, sănătatea, sau moartea. În cea de-a doua carte, copilăria şi familia joacă un rol important în dezvoltarea sănătăţii emoţionale, care este definită prin cinci elemente cheie: auto-cunoaşterea, capacitatea de a trăi în prezent, relaţiile armonioase, valorile cu care te identifici, şi capacitatea de a trăi viaţa cu bucurie. Pe mine m-a ajutat foarte mult partea teoretică ca să pot trage nişte concluzii din lucrurile pe care le-am simţit la un moment dat şi pe care nu le puteam eticheta în niciun fel până atunci.

Dacă aţi văzut animaţia Insight Out, cu siguranţă o să vă placă şi Who moved my cheese? (Dr. Spencer Johnson), o anecdotă despre rezistenţa la schimbare, construită în jurul a 4 personaje imaginare – doi şoareci şi doi „oameni mici” (Littlepeople) – care se învârt într-un labirint, în căutarea caşcavalului. Toate acestea sunt de fapt nişte metafore pentru a defini ceea ce ne dorim să obţinem de la viaţă – un nou job, o familie, o vacanţă –, unde căutăm toate aceste lucruri – acasă, la birou, în familie, sau în grupul de prieteni-, şi cum le putem găsi, care de multe ori se rezumă la atitudinea pe care o avem faţă de schimbare.

Dacă ar fi să mă gândesc la propria persoană, pe o scară de la 1 la 10 cred că sunt undeva pe la nota 7-8 în ceea ce priveşte acceptarea, şi asta pentru că mi-e foarte greu să mă desprind de oameni şi de locuri. Pe de altă parte, schimbările mă bucură şi mă motivează, deci cumva trăiesc într-un „du-te vino” destul de obositor. Îmi place necunoscutul care vine la pachet cu schimbarea,  însă mă gândesc cu nostalgie la ceea ce las în urmă. Bottom line, schimbările sunt constante şi ar fi bine să mă pregătesc mai bine pentru ele. 🙂

Deşi poate părea o carte pentru copii, Who moved my cheese? a fost vândut în peste 24 de milioane de exemplare (!), aşa că o recomand şi eu mai departe.

Hugs,

C.