Dacă ai făcut cunoştinţă cu Ove, posibil să îţi placă şi acest volum. Deşi văzusem o recenzie negativă pe Facebook şi la început aveam dubii dacă să îl iau sau nu, când am ajuns în Cărtureşti nu am stat prea mult pe gânduri [I have a thing for book covers, first of all]. Plus că avea şi un căţel în ecuaţie, aşa că am scos cei 35 lei din portofel şi direct la casă m-am oprit.

Pe scurt, cartea este despre copilărie şi bunici, despre pierderea unei persoane foarte, foarte apropiate şi despre puterea de a trece peste şi de a ierta; despre poveşti şi noi prieteni.

Eroina romanului este Elsa, o fetiţă de aproape 8 ani care are o relaţie specială cu bunica ei. Niciuna dintrele ele nu este o bunică sau o nepoată obişnuită. Cele două folosesc un limbaj codat, atunci când nu vor ca cei din jur să le descopere secretele, şi locuiesc în Tărâmul-Aproape-Treaz. Tărâmul este de fapt o invenţie a bunicii, o poveste unde toate personajele sunt de fapt oamenii din viaţa de zi cu zi, în mare parte vecinii din blocul unde locuieşte Elsa cu mama, tatăl ei vitreg şi “Jumătatea”, adică viitorul ei frate vitreg.

În bloc trăiesc o mulţime de oameni, care mai de care, cu probleme şi OCD-uri diferite, femei şi bărbaţi care o întâlniseră pe bunica Elsei când aceasta era un medic tânăr şi dedicat. Aşa cum este şi mama Elsei care, din cauza orelor petrecute la spital, nu petrece foarte mult timp cu fiica ei. Înainte să moară de cancer, bunica încearcă să o pregătească pe Elsa pentru o viaţă în care ea va lipsi şi, în acelaşi timp, cu ajutorul ei vrea să le ceară iertare tuturor celor care au cunoscut-o şi faţă de care a greşit.

După moartea bunicii, Elsa îşi găseşte alt “cel mai bun prieten”, un căţel iubitor şi protector căruia îi spune “ors” şi căruia îi plac foarte mult fursecurile cu scorţişoară. Cum era de aşteptat, între cei doi se leagă o prietenie adevărată care, din nefericire, are un final trist. [veţi avea nevoie de şerveţele la partea asta].

De-a lungul celor 472 de pagini, Elsa ajunge să o cunoască şi mai bine pe bunica ei, chiar dacă aceasta nu îi mai e alături, ci mai degrabă prin intermediul oamenilor care au cunoscut-o chiar înainte ca ea să se nască.

Ce pot să vă spun este că pe cât de simplu poate părea subiectul cărţii, stilul lui Backman de a te transpune acolo, în poveste, este fascinant, şi cu siguranţă îţi vei aminti cum era la vârsta aceea când, cel puţin eu, aveam impresia că bunicii sunt nemuritori.  Că ei nu vor mai îmbătrâni, că se vor opri undeva la 65 de ani pentru totdeauna.

Hugs,

C.