Prima dată l-am cunoscut pe Bruno atunci când avea o lună şi jumătate şi 500 de grame. Era foarte mic, încăpea într-un papuc de casă, avea o blană neagră (de unde şi numele), dormea non-stop, făcea pipi pe oriunde apuca şi avea chef de joacă în fiecare noapte, în special pe la 2-3 dimineaţa.  L-am primit împreună cu un carnet de sănătate pe care scria data naşterii: 21 noiembrie 2012. Mai în glumă, mai în serios, l-am sărbătorit de fiecare dată, iar astăzi nu-mi vine să cred că a împlinit 5 ani. Mâine, poimâine, trebuie să-l trimit la şcoală. 🙂

Uitându-mă în urmă şi primind de-a lungul timpului tot felul de întrebări legate de cum e să ai grijă de un căţel, îmi dau seama că nu m-am gândit mai deloc la lucrurile despre care urmează să vă povestesc, ci pur şi simplu am ştiut că mi-l doresc. Ce să-i faci, nu am fost niciodată o persoană foarte analitică, ci mai mereu am luat decizii bazându-mă pe ceea ce simt. Şi, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Bruno, nu am nici cel mai mic regret. Acestea fiind zise, iată sfaturile mele:

1. Oare am timp? – un câine are nevoie de atenţie şi iubire din partea ta, asta înseamnă că va trebui să îi dedici câteva ore pe zi, cu tot cu scos afară. Însă nu te impacienta, vei avea timp în continuare de ieşit, de călătorit, mai ales că există din ce în ce mai multe locuri, restaurante şi hoteluri pet-friendly. Mai mult de atât, câinii (şi mai ales pisicile, am înţeles) dorm foarte mult, prin urmare, nu îi va fi foarte greu cât timp vei fi plecat la birou sau la cumpărături. Important e să îi acorzi o parte din timpul tău atunci când ajungi acasă.
2. Cu cine îl las? Din punctul meu de vedere este al doilea cel mai important aspect. Eu nu l-am luat în considerare prea mult, dar am avut noroc cu ai mei care sunt nişte super părinţi, şi, alături de câţiva prieteni apropiaţi, sunt singurii în care am încredere 100% în ceea ce-l priveşte pe Bruno. Dar eu zic să nu-ţi încerci norocul ca mine şi să te gândeşti foarte bine dacă ai la cine să apelezi pentru dog-sitting. Pet hotelurile sunt destul de scumpe.
3. Pot să stau cu el în chirie? – atunci când l-am primit pe Bruno, nici unul dintre noi nu s-a gândit la faptul că proprietarul apartamentului unde stăteam s-ar putea să nu fie de acord. Şi aşa a fost; două luni mai târziu a trebuit să mă mut. Din păcate, majoritatea proprietarilor nu acceptă animale în casă, deşi în ultimii ani am observat o relaxare în acest sens din partea lor.
4. Bugetul – adoptarea unui animal implică nişte costuri suplimentare, lunare şi anuale, asta dacă nu aveţi alte probleme de sănătate pe parcurs, sau dacă nu intenţionezi să îi schimbi garderoba în fiecare zi. În cele lunare intră mâncarea, vizita la veterinar pentru curăţarea urechilor, ochilor şi unghiilor, deparazitarea. Pentru Bruno asta înseamnă undeva la 200-250 lei pe lună. Vaccinul anual costă şi el aproximativ 75 lei, în timp ce tunsul (de obicei de două ori pe an) poate duce şi la 100 lei, dacă include spălat & descâlcit. Însă în cazul nostru vorbim de un căţel de 6 kilograme. Din câte am observat, preţurile depind foarte mult de greutatea animalului.
5. Rasa şi talia – nu toți câinii se acomodează cu viața de apartament. De asemenea, există câini (foarte) agitați (Bruno a fost și el unul dintre ei, dar între timp s-a mai cumințit), dar și câini liniștiți. Te sfătuiesc să faci un mic research înainte de a te fixa pe o anumită rasă. S-ar putea să te răzgândeşti. Iar dacă plănuieşti să ai copii la un moment dat, este la fel de important ca animalul să fie unul tolerant cu cei mici. Olivia mi-a recomandat site-ul acesta, un fel de enciclopedie despre particularităţile fiecărei rase.
6. Părul / blana – primesc foarte des întrebarea „Dar nu-i cade părul?”, iar răspunsul este: nu. Din nou, a fost un aspect la care nu m-am gândit înainte și, în ciuda faptului că Bruno are o blană lungă, hainele mele și canapeaua sunt cât se poate de curate. Mai rău îmi cade mie, just saying. 🙂

Hugs,

Cătă & Bruno