La noi la birou se vorbeşte destul de mult despre alergat, şi asta pentru că aproape toţi colegii mei aleargă(u), participă la (semi)maratoane, competiţii montane etc., încât nu doar că sunt un pic invidioasă pe ei pentru că au o rezistenţă şi o condiţie fizică atât de bune, dar aproape că-mi vine să mă apuc şi eu. Singurul lucru care mă dă înapoi este frica de efort, cumulată cu atacurile de panică pe care le mai am din când în când. So, până când îmi rezolv această problemă pot să vă povestesc cât de frumos a fost la Retezat SkyRace, una dintre cele mai importante competiţii de alergare montană, chiar şi “de pe bară”. 🙂

Vineri după-amiază am plecat împreună cu Cătălina, Carmen şi Victor către Cheile Buţii, locul unde s-a desfăşurat evenimentul, pe un drum plin de serpentine şi foarte lung (aproximativ 7 ore).  Ei, nerăbdători să se bucure de încă un traseu montan necunoscut, eu, în calitate de susţinător. Pe parcursul călătoriei noastre am aflat o mulţime de lucruri despre pregătirea pre-alergare – ce să mănânci, cum să te încălzeşti, ce vitamine să iei etc., despre traseul pe care urmau să-l parcurgă şi despre cum se instalează febra ulterior. I-am ascultat cu drag şi admiraţie pentru pasiunea pe care o au şi pentru comunitatea care s-a creat în jurul acestui sport.

Odată ajunşi la destinaţie ne-am cazat la aproape 8 kilometri de start-ul competiţiei, într-o căbănuţă ce îmi amintea de drumeţiile la munte, cu părinţii mei, în anii ’90. Dar nu ne-a deranjat foarte tare acest aspect pentru că aveam cu toţii (da, da, chiar şi eu!) emoţii pentru a doua zi, când urma să ne trezim dis-de-dimineaţă pentru a ne prezenta la cabana Cheile Buţii, „gazda” evenimentului.

Lucrurile începeau să se încălzească, la propriu şi la figurat, tinerii participanţi erau nerăbdători să pornească pe traseu, plini de energie, iar eu mă uitam în toate direcţiile să văd ce se întâmplă. Aşa am aflat că pe lângă traseul Buta (23 km) – unde au participat Cătălina şi Carmen – şi traseul Custura (28 km) – pe care l-a parcurs Victor, mai exista şi o cursă mai mică – Valea Mării (7 km). Pentru mine, şi un kilometru este enorm, aşadar toţi aceşti alergători sunt un fel de SuperMen şi SuperWomen, in my opinion. 🙂

Skyrunning, trailrunning, drum forestier, potecă de munte, creastă alpină sau diferenţă de nivel, aceştia au fost câţiva dintre termenii pe care i-am tot auzit, stând pe marginea liniei de Finish, unde îi aşteptam pe cei trei să sosească dintr-un moment într-altul. În cele 3 ore şi 50 de minute am avut timp să fac o scurtă plimbare prin împrejurimi, câteva fotografii, să termin de citit o carte (despre care o să vă povestesc zilele următoare), să iau micul-dejun la cabana Cheile Buţii (preţuri foarte ok, btw) şi să îi aplaud pe cei care terminau primii traseele.

După cele 3 ore şi 50 de minute, Cătălina şi Carmen şi-au făcut apariţia, ocupând locurile 4 şi 5, adică au fost printre primele fete care au terminat cei 23 de kilometri. Eram aşa mândră de ele! <3 Victor a terminat şi el traseul cu bine, după mai bine de 7 ore.

Seara a urmat cu premierea celor care au urcat pe podium, cu un party în aer liber, muzica fiind asigurată de o trupă din Serbia (dacă am reţinut bine), cu felicitările pe care alergătorii le primeau şi cu multă veselie şi…dans. Partea amuzantă este că până şi eu am fost confundată cu un alergător, fiind întrebată ce timp am scos, dar aşa se întâmplă când ai prieteni în domeniu. 😉

Tot ce mai am de spus e că îmi doresc să revin la astfel de competiţii montane, în calitate de susţinător, alergător, nici nu contează. Am luat o pauză de la multe lucruri şi m-am simţit minunat.

p.s. un articol mult mai documentat, cu privire la competiţie, găsiţi la Carmen, aici.