„Câinele meu nu mănâncă”

Spread the love!
  •   
  •   
  •   

Săptămâna trecută mi-am petrecut serile căutând informaţii despre lipsa poftei de mâncare la câini. Ştiu că nu este o idee bună să cauţi sfaturi medicale pe net, însă faptul că primul rezultat care apare în căutări este “câinele meu nu mănâncă” m-a liniştit puţin, în ideea în care nu sunt singura care a trecut prin asta şi că există o rezolvare într-un fel sau altul. Am încercat să ignor orice diagnostic grav care îmi apărea în cale şi vă sfătuiesc să faceţi şi voi acelaşi lucru.

Problema noastră a început aşa: undeva după jumătatea lunii septembrie am remarcat că pofta de mâncare şi starea de spirit a lui Bruno s-au schimbat. Pentru cine nu ştie, am un yorkie de 5 ani, agitat de fel, care îşi mănâncă bobiţele şi legumele pe nerăsuflate, aşa că mi-a fost destul de uşor să îmi dau seama că ceva se întâmplă cu el. În plus, mai avea şi alte simptome: temperatură şi culoarea urinei foarte diferită decât în mod normal.  Prin urmare, am ajuns la primul veterinar în Bucureşti care ne-a făcut şi primele analize de sânge şi injecţii cu antibiotice. Diagnosticul iniţial a fost anemie şi o inflamaţie în corp.

Am lucrat 3 zile de acasă doar ca să stau cu el şi să mergem la veterinar la ora exactă pentru tratament.  Însă starea de apatie şi nemâncatul au continuat. Prin urmare, mama mea a sugerat să îl duc la ea, la Târgovişte, să-l vadă “medicul lui de familie” care îl ştie de când era mic şi care l-a mai tratat pentru diverse boli, cum ar fi „roşu în gât” sau otita.

Odată ajunşi acolo, au mai urmat o serie de analize, plus ecografii. Aşa am aflat că are (și) nisip la rinichi şi a început alt tratament cu alte antibiotice şi vitamine. Câte 4 injecţii pe zi. Un stres mare şi pentru el, şi pentru noi. Între timp eu m-am întors la Bucureşti cu speranţa că acum ştiam ce are şi că în cel mai scurt timp îşi va reveni complet.

Nu a fost chiar aşa de uşor, dimpotrivă. Bruno tot nu mânca normal, chiar dacă ai mei au încercat să îi dea inclusiv mâncare gătită, plus pliculeţe speciale pentru câini – wait for it – mofturoși (da, există așa ceva 🙂 ). Partea bună a fost că febra îi scăzuse, urina arăta normal, alte simptome grave nu avea, prin urmare, singura explicaţie pe care ne-a dat medicul de acolo a fost aceea că este speriat. Şi a avut dreptate.

Câinii sunt animale foarte iubitoare, empatice şi trec printr-o mulţime de emoţii ca noi, oamenii. Însă nu aş fi crezut că un câine poate să fie atât de traumatizat, încât să refuze să mănânce.

Într-un final, într-o zi de miercuri, l-am adus din nou la Bucureşti, pentru că mi-am dat seama că are nevoie de un mediu nou şi de alte activităţi, dar şi de prezenţa mea. Aşa că l-am luat cu mine la birou, l-am plimbat cu maşina prin oraş şi în parcarea de lângă bloc, i-am gătit ceva bun, i-am „vorbit” şi i-am promis că se va face bine.

După doar două zile, codiţa mea a început uşor-uşor să mănânce, să ţopăie, să latre, să doarmă din nou lângă mine şi să mă trezească în fiecare dimineaţă cu nasul lui mic şi perfect.

Mă bucur foarte tare că Bruno şi-a revenit şi sper să nu mai trecem prin asta niciodată, sau cel puţin până când vom fi amândoi bătrâni şi vom avea grijă unul de altul. <3

Între timp am adunat în lista de aici 14 cabinete veterinare din București care sper să vă fie utile pe viitor.


Spread the love!
  •   
  •   
  •   

There are 0 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *