Catel mic, responsabilitate mare

Spread the love!
  •   
  •   
  •   

Dupa 9 luni petrecute cu Bruno, pot spune ca 90% sunt pregatita sa fiu babysitter pentru copiii prietenelor mele sau sa imi deschid o “cresa” pentru catei. A avea un animalut acasa implica foarte, dar foarte multa responsabilitate, iar atunci cand e mic, diferenta dintre el si un bebe de 9 luni nu este prea mare.

De ce am adus acest subiect in discutie? Pentru ca saptamana aceasta una dinte colegele mele a venit sa imi ceara parerea in legatura cu fetita ei care isi doreste un catel. Dupa ce mi-a pus 1001 de intrebari, mi-am dat seama cat de mult ti se schimba viata atunci cand “familia” se mareste, chiar daca vorbim de un animal de companie.

Numai ca sa scriu acest articol sau, mai bine zis, ca Bruno sa imi permita si sa nu latre in continuu, a trebuit sa ma joc cu el vreo 20 de minute, timp in care mi-am intrat in „rolul” de pisica, a trebuit sa vorbesc cu el ( foarte ciudat sentimentul cand te gandesti ca vorbesti cu un ghemotoc de blana care pare sa inteleaga ce zici dupa miscarile pe care le face din cap, ba intr-o parte, ba intr-alta), sa ii cant, sa ne alergam prin casa sau in pat (mai mult el), sa il mangai pe burtica (mai nou, vine spre mine, se rostogoleste o data si apoi se pune cu piciorusele in sus, pregatit sa isi primeasca masajul) sau sa il las sa ma “rontaie”. Imaginati-va acest “ritual” facut de vreo 2-3 ori pe zi.

Un alt moment este mersul la Targoviste, la “bunici” cum spunem noi, pe scurt, in vizita la parintii mei. Caruciorul imi mai lipsea pentru ca, in rest, avem de toate: de la mancare, jucarii, perie, pana la scutece si prosop, Bruno are propriul lui bagaj. Si, cum sunt “mama” singura, dar puternica :), le car pe toate intr-un ghiozdan, unde mai am si eu putin loc pentru lucrurile mele. Cateodata ma simt coplesita, dar Bruni merita orice efort.

Vizita la “pediatru” a.k.a. veterinar ne cam da batai de cap, tinand cont ca ieri, cand am mers acolo, Bruno s-a asezat in fund, in mijlocul strazii, dupa ce a vazut cabinetul, de la 200 de metri departare. E cam fricos (nu stiu cu cine seamana 🙂 ), insa avem noroc cu Domnisoara Asistenta care ne da mereu “recompense” si ne vorbeste frumos inainte sa ne taie mustatile. Momentul in care stau si astept pe scaun cu Bruno in brate imi aminteste de vizitele mele cu mami la doctorul de familie.

Panica mare si atunci cand Bruni are ceva in gura. “Da-i drumul, Bruni, da-i drumul, iti dau ceva bun, haide, da-i drumul” – cam asa decurge monologul meu pret de cateva minute bune si degeaba. Este atat de incapatanat, incat doar cand vrea el renunta. Norocul meu ca nu am lucruri periculoase prin casa, pentru ca altfel ar fi trebuit sa stau cu ochii pe monstrulet ca pe butelie.

Cu alte cuvinte, un catel – mai ales atunci cand este in crestere- implica multa atentie si responsabilitate, exact ca un bebe, insa dragostea pe care ti-o ofera si bucuria care se citeste pe fata lui atunci cand vii acasa „anuleaza” orice griji. Asadar, adoptati un catel cat mai repede 🙂

Hugs,

C.


Spread the love!
  •   
  •   
  •   

There are 1 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *